Inainte de a o sterge

Maroon. Am simtit de dimineata gustul de ciocolata de casa. Am simtit de dimineata mirosul de iarba verde si soarele cald care se raspandea in toata camera si imi incalzea umerii. Am vazut de dimineata filmul prost creat pentru pierderea timpului. Auzeam si fosnetul ramurilor de vita-de-vie si adierea vantului de primavara ce imi batea la fereastra. Aud si acum, simt si acum. Daca ieri ma simteam rau, acum ma simt neutru. Nu sunt bine, nici aiurea. Sunt la nivelul la care te simti grozav de opac. Sunt la mijlocul zilei, cand nu te mai atinge si nu te mai misca nimic din exterior. Ma certam cu mine. Ma certam "pe baza unui conflict conturat inca din intriga". O parte din mine nu vrea ca totul sa fie inchegat si pus in coltul biroului cu o placuta inscriptionata "ceva din tine care s-a pierdut..". Nu m-ar deranja acum sa ies si sa bantui strazile, ziua mare, in agitatia de sambata (pentru ca cea de vineri a trecut). As mai lua ceva muzica la mine, sa ma pierd printre notele muzicale si printre cele saispe' grade de afara. Nu am chef. Azi nu, maine poate. Mi-e asa de dor de zilele de vara in care stateam si ma uitam pe cer dupa o stea cazatoare, doar de dragul de a-mi pune aceeasi dorinta.. Poate ca asta astept si acum. Sa vad o stea care cade peste mine, sa strig aceeasi dorinta cu voce muta, oricum nimeni nu o sa inteleaga. Astept sa se intample ceva fara ca eu sa fac nimic. Mi-e frica sa nu fac iar vreun pas gresit, asta insemnand doi pasi inapoi si nici unul inainte.. Oricum am fost obisnuita ca zilele astea sa fie cele mai curioase si agitate zile. Am stat si eu ca un copil mic ce isi imprima zambetul pe o sticla cu suc de flori de soc, si m-am uitat prin ochiul unei panze de paianjen proaspat intepata de picuri de ploaie. A fost ca lectia de chimie de joi din laborator unde porti halate lungi si largi ce te acopera din cap pana in picioare. Vroiam ca substantele sa formeze un amestec omogen in care eu sa ma pierd. Nu aveam chef sa se formeze o alta ecuatie decat cea care era pana acum cateva zile. S-a degajat caldura. Da. Exact ca la chimie. Si eprubeta sparta cu atata grija a insemnat bariera sentimentelor pierdute printre molecule de sodiu care iti irita pielea. Eram la mijloc in toate astea. Cum si azi sunt la mijlocul zilei. Si toate acestea pentru ca stiu sa fiu un bob simplu, care canta cu vocea ragusita. Inca nu m-am dezobisnuit sa ma uit la ultimul patrar al lunii [deductia unui elf] si sa-l vad dublat. Parca se simte mirosul de bere de aseara in care m-am ametit si m-a tinut mai mult de miezul noptii. Totul s-a terminat linistit (zic eu). Chiar daca inauntru era un haos. Inversproportionalitatea mea se extinde. Asa cum ziua a crescut si noaptea e tot mai mica, asa o sa cresc si eu, si pupila mea..tot mai mica..