As zice ca e prea mult, ca ar trebui sa le las asa, si sa nu ma mai bag. Cred ca am reusit sa ma ridic in picioare de pe banca unde altadata obisnuiam sa stau fara sa iau parte la nimic. Incep totusi sa cred ca am facut o greseala, pe care nu as vrea insa, sa ajung sa o regret. Si am primit atatea placinte peste fata, si atatea cuvinte aruncate, calcate in picioare s-au pierdut, incat, dupa tot procesul asta numit "aiureala" nu imi mai vine sa le iau de pe jos si sa le adun, sa le incalzesc si sa le rostesc in continuare.
Chiar daca uneori imi era dor, si poate nu era necesar sa-mi fie..mi-a fost. Si uneori m-am bucurat, alteori, cu sentimentele ce ma cuprindeau puteam construi un pumn de-al lui Hercule, sa zdrobesc tot ce pentru mine insemna "nimic" din jur. Sentimentul de a sta in mijlocul cercului inscris triunghiului mi-e din ce in ce mai cunoscut. Pentru ca ma simt cauza si in acelasi timp rezolvarea unei singure probleme. Oare cum sa fie asta? E posibil, totusi? Si cand te afli la rascruce de vanturi, si esti debusolat, dezamagit, chiar satul fara sa mananci, de toate..iti vine sa le lasi de unde le-ai luat si sa stai frumos in banca unde nu trebuie sa dai explicatii, unde nu trebuie sa(-ti) raspunzi la intrebari si care intr-un final fericit, te lasa in pace. As vrea sa am aici dubla "personalitate". As vrea sa fiu banca aia pe care te asezi gol, lasand in urma probleme si decizii, si totodata, persoana care vorbeste incontinuu si care are rol de ghid in toata povestea asta. As vrea sa ma ajut pe mine. Si o sa reusesc, stiu asta, pentru ca simt deja cum prind putere si contur. Si nu o sa las in pace nimic, pana ce stiu ca ma intregesc. Si atunci? Cum as putea sa iau decizii? Care in momentul de fata sunt cam cele mai importante pentru mine.. Nu cred ca as mai vrea sa impart momente picante. Cred ca pe o parte am obosit. Si am vaga impresie ca e partea ACEEA. Partea aceea in care ma refugiam cand simteam ca ma fac rautacioasa, in care ma refugiam sa-mi controlez gandurile si sentimentele. Si ma ajuta..spre deosebire de acum. Cand, cred ca a ramas doar sa-mi faca rau.
Trebuie sa inteleg, si da, inteleg. O persoana nu are cum sa actioneze dupa cum ii indica traseul unei alte persoane, ci dupa cum isi deseneaza ea propria gandire. Dar mai stiu ca atunci cand SIMTI ca trebuie sa faci ceva, o faci. Fara sa te impiedice micile obstacole care ti se ivesc, fara sa te gandesti ce cred altii despre asta, ci doar la expresia fetei si simtirile persoanei pentru care faci acel lucru. Si pe cuvant, daca SIMTI ca e necesar sa o faci, pai o FACI. Nu ai nevoie de nimeni care sa te tina de mana si sa iti spuna "Acum ar trebui sa faci asta, acum cealalta", pentru ca daca deja se intampla lucrul asta, pentru omul pentru care le faci, nu mai au aproape nici o valoare. Doar pentru cel care e "stupid enough", si pot sa recunosc ca eu am fost unul dintre ei. Dar asta nu inseamna ca mai vreau sa fiu. Deci, nu ai nevoie de impunsaturi, trageri de maneca si imbolduri.
Trebuie sa recunosc, ma simt cea mai vinovata. Si e asa aiurea sa te gandesti constant la acelasi lucru. Avem atatea momente frumoase pe care le-am putea aprecia. Si atatea lucruri de care sa ne bucuram.. Cred ca o sa imi reamintesc cum e sa fii "la 1987 km departare".
Cred ca am si eu nevoie de o carapace protectoare ca a ta, ca doar oricum nu-i usor sa iubesti.
...............
Si imi spune mereu ca nu merit sa sufar atat.. eu inca mai cred ca e singura persoana care a meritat vreodata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Fixuri