Nu ajunge o zi, nici o săptămână, nici o lună, nici măcar trei luni sau jumătate de an, ca să cutreieri lumea lor. Deschişi întotdeauna faţă de lumea exterioară, oamenilor din Catalonia la face plăcere să primească în casă străini, aşa că nu e de mirare că milioane de turişti le vizitează anual ţinutul. Nici nu vreau şi nici nu pot să încep să descriu ţinutul şi aşa mai departe, să mor şi eu, şi să muriţi şi voi de plictiseală citindu-mi frazele nesfârşite în care o să descriu zece catedrale şi nouă porturi cu opt drumuri în şapte direcţii. De tot ce ai nevoie, este un ceas care să te trezească dimineaţa la ora 06:00, ca să mai poţi sta vreo zece minute în pat, ca mai apoi să urle la tine: "Trezeşte-te, că nu mai ajungem la tren! Să te grăbeşti!". Ce-ţi mai rămâne de făcut decât să te ridici din pat cu ochii întredeschişi şi să fugi repede sub duş.
Pornirea din casă se face în grabă, asaltată de întrebări gen: "Nu am uitat nimic? Sigur? Rucsac în spate, ochelari de soare, apă rece...". Am închis uşa. Am mers în viteză până la Renfe, de unde trebuia să luăm trenul până în Sants (nu chiar cu viteza cu care mă duce GreenElf dimineaţa la şcoală, dar ceva a fost). "Ia o cartelă T-10, să ne rămână drumuri şi să ne întoarcem." Zis şi făcut. Aşteptăm trenul uitându-mă în jur la oameni pe care ştiam sigur că n-o să ajung să-i cunosc niciodată, şi nici nu-mi doream acest lucru. Din tot ce făceau, (sau nu făceau), îmi puteam da seama că oamenii ăştia sunt foarte liberi. Şi îmi plăcea acest lucru. Dacă priveam în şase colţuri, vedeam şase grupuri diferite, de persoane diferite, limbă şi comportament diferit. Turişti. Vedeam ghiozdane, biciclete, role, mingi de fotbal, pălării şi genţi colorate, papuci ţinuţi în mână, sticle fără dop, cu apă rece care se terminau în mai puţin de zece minute, bocadillo (specific) pentru pauzele dese de masă pe care le luau cei mici şi...cei mari, feţe zâmbitoare, feţe triste, feţe morocănoase şi somnoroase din cauza aerului închis şi adormit de acolo, auzeam plânsete de copii, certuri între cei mici şi cei mari, palmi date peste fund, scuze cerute, saluturi, copii ce fac drăguţ cu mâna la trenurile ce treceau şi nu erau ale noastre, vedeam tineri ce se îmbrăţişează, tineri ce îşi vorbeau fără să scoată un cuvânt, săruturi, cafea în pahare de plastic, lentile şterse, flori cumpărate şi oferite fetelor, chitară în spate, cărţi de joc şi auzeam sunetul unei beri desfăcute dimineaţa (pe răcoare). Ei.. aveau flori în păr şi nimic în picioare. Şi nu ştiu dacă era chiar aşa armonios mediul acesta, cum l-am descris eu, fiind doar un subsol, însă aşa simţi când vezi că se mişcă în jurul tău milioane de mâini şi se strâmbă mii de feţe de la care nu ceri nimic şi nici nu şti ce aşteaptă de la tine.
Am urcat în tren, neştiind unde urma să ajung, şi la întrebările insistente pe care le-am pus, mi s-a răspuns la fel de calm şi sec de fiecare dată: "O să vezi când ajungem." Am aflat răspunsul din partea mea dreaptă, prin "tras cu urechea" la discuţiile celorlalţi. "Lloret de Mar" îmi tot ziceam. "Sună a mare, a plajă, a loc drăguţ!". N-am pus pauză bine la atenţia acordată vecinilor, şi am adormit gândindu-mă că 70 de km o să stau nemişcată pe un scaun comod. M-am trezit pe la jumătatea drumului unul dintre mulţii oameni pe care i-am văzut punând suflet într-un cântec, şi într-o zdrăngăneală drăguţă de chitară: "Corazon espinadoo" (cu o voce gravă). Încânta "pasagerii de la bord" şi se auzea clinchetul monezilor, care se "băteau" într-un săculeţ de material neîngrijit. "Oameni dinastia speciali vezi la fiecare colţ în staţiile de metrou şi de tren" mi se zicea. Jumătatea persoanelor din vagon apreciau muzica lui, cântată de dimineaţă, iar cealaltă jumătate era ocupată cu discuţii prosteşti, sau mai puţin prosteşti ale unui început de săptămână. Am ajuns pe la miezul zilei la hotelul care îmi amintea de tot ce aveam alături cu ceva vreme înainte de a zbura. Şi am intrat în Don Juan cu gura până la urechi, cu ochii mei mari în care se oglindea toată fericirea din lume. Amiaza a trecut aşa: instalare în cameră, masă luată cu şerveţele Don Juan, auto-servire, cafenea, televizor, 10 minute de internet, piscină, un sac plin cu poze, somn odihnitor. Turişti. Foarte mulţi turişti. Am ieşit spre seară afară să ne mai răcorim pe malul mării, mâncând o bucată de pizza (cea mai mare pizza pe care am mâncat-o vreodată, şi cea mai bună), tânjind după un pic de ploaie de vară. Dar n-a vrut să plouă! Sunetul valurilor şi adierea vântului cald, cerul foarte albastru şi curat care îţi fura ochii, nisipul umed de pe mal şi tălpile care îţi ardeau când păşeai departe de malul mării, pescăruşii ce ţineau umbră peştilor din mare, ochelarii de soare purtaţi pe orice fel de faţă, îmi aminteau de anii trecuţi în care simţeam că marea e locul meu preferat.. Era de simţit tot ce vedeam eu acolo. Când ne-am retras în cochilie, la miezul nopţii, viaţă atunci începea. Aglomeraţia, străzile învălmăşite, fel de fel de feţe cunoscute şi mai puţin cunoscute, plăcute şi mai puţin plăcute se învârteau în jurul meu, iar eu, pe jumătate adormită, priveam mirată la peisajul care se putea observa din faţa hotelului. Am mai cutreierat străzile pline de lumină şi de râsete, de oameni voioşi, am asistat la un spectacol folcloric, am condus patru maşini prin fum, până am ameţit, ne-am ciocnit ce fel de fel de tineri ciudaţi şi fericiţi. Acolo, toţi erau fericiţi şi era o atmosferă aşa plăcută, încât simţeai că toată lumea e a ta, chiar dacă îţi lipseau multe. Aşa s-au dus trei zile, cu miros sărat şi climă umedă într-un loc în care râzi în voie, oferi zâmbete şi primeşti acelaşi lucru înapoi, unde te relaxezi şi fără să vrei şi eşti mai liniştit ca niciodată.
Au urmat câteva zile foooarte călduroase, şi când spun călduroase mă refer la 38 de grade la umbră. Supravieţuiam la umbra unui palmier. Băutură rece, duş, baie în mare, desene de cretă pe trotuar, baloane cu apă aruncate de la etaj, duş, gheaţă topită pe un spate bronzat, un pahar de tărie băut înaintea momentelor critice, iar duş, iar gheaţă topită, iar baloane colorate umplute cu apă. Pălăvrăgeli şi poveşti câte-n lună şi-n stele pe băncile din parcuri frumos amenajate, în bâzâitul enervant al avioanelor de pe aeroportul de lângă mare.
Să zicem că te saturi de stat între betoane, la oraş, şi vrei o mică schimbare, nişte iarbă, chiar foarte multă iarbă în care să te arunci şi să-ţi inverzesti pantalonii în genunchi, aşa cum o făceai când erai "cel mic". Destinaţia: Logrono. Orăşel mic, vegetaţie bogată, climă de munte, oameni simpli, calzi şi primitori. După aproape o săptămână, pot să dau verdictul cu privire la părerea ce mi-o conturez despre locul acesta: Ardeal. Seamănă deosebit de mult cu tot ce avem noi, cu ceea ce suntem noi. Şi m-am bucurat nespus de mult că pot să spun cu voce tare: "Mă simt ca acasă!". Deci, dacă vrei să vii, sau să mergi spre un "acasă" necunoscut, fă-o fără reţineri. Am făcut din Barcelona cinci ore cu maşina, printre panouri solare, vulturi fără frică, şi muzica libertină specifică. Fredonam într-una "La dulce nina Carolina, no tiene edad para hacer el amor..", luând câte o gură de Aquarius, fără să simt oboseala, pentru că ştiam că ceva nou mă aşteaptă... ne aşteaptă. Oh, sweet holiday, pe tine te aşteaptă toamna.
Memories can bring!
ce-am gasit prin "vechituri"...
RăspundețiȘtergere