Still aglomeratie pe toate strazile, nu doar la mine. M-am tot plans ca viata mea e plictisitoare si ca nu am ce sa povestesc. Ei, ziua de azi mi-a aratat SANATOS ca n-am dreptate.
Am mers si am stat pe banci povestind de matusi, unchi si nepoti, cand...
..cineva m-a facut transparenta. Vedeam prin mine. Am ramas in ultima banca, dezbracata, si mi se trageau manecile la palton, doar sa ies din sala. Am iesit si m-am bagat in toti copacii, toate gentile, si toate persoanele din lume asta. Nu-mi venise in minte "my lover's gone", dar o ascult acum. Stiam ca o singura persoana din lume ma poate face sa ma simt mai bine si sa nu ma gandesc la magaria care s-a intamplat. Mama. In momentele acelea nu aveam insa acces la tehnologie.
Am uitat sa imi inchei paltonul, geanta mi le balanganea de parca juca tenis singura si.. nici nu stiu de ce am mers catre statia gresita. Tastam printre lacrimi: hei, proasto, se uda telefonul, face scurt circuit de la atata sare si nu mai functioneaza nici el. Iti ajunge ziua care nu mai functioneaza. Aveam un nod in gat, o fata socata si mii de neuroni care nu faceau sinapsele corecte. Pur si simplu nu ma ascultau. Incercam sa-mi controlez ochii, sa-mi conduc gandirea in alta directie. Am luat un 30. M-am inghesuit si eu cum s-a inghesuit toata lumea. Mana imi tremura pe bara. Noroc ca nu trebuia sa imi compostez biletul, altfel riscam sa am o forma cu cerculete pe degetul aratator, si pe.. celalalt.
Nici macar nu am coborat la statia corecta. Am ratat statia. Am mai mers una. Dar cred ca a fost pentru vindecare. Am coborat pe Memo, unde era plin ochi de studenti si restul lumii. Am trecut pe mijlocul strazii, la fel ca data trecuta, cand era sa ma aleg cu un bord de masina pe fata. Am trecut in fuga, am urcat si mi-am amintit de data trecuta ca masa era undeva in stanga. E ca un labirint la Atelier. Am mers, mi-am trantit geanta asa cum facea So in liceu, si dupa cate stiu mai face inca, si am izbucnit in plans. Si am plans. Si am tot plans. Pana au trecut 30 de minute, i-am scris mamei si am plans si mai tare.
Dar pana sa-i scriu, mi-am inghitit o tona de lăcrimiri. Am luat meniul, am citit in diagonala, pe dos, am rasfoit foile sa nu plang iar, si..l-am inchis azvarlindu-l in celalalt capat de masa. Erau amandoi acolo. Amandoi tacuti, abatuti, ea mai tare ca el. Parca el mai calma atmosfera. De fapt, daca stau sa ma gandesc mai bine, mai tare o agita. Nu imi dadeam seama de ce asta, de ce azi, de ce.. de ce?
Nu imi dadeam seama de ce.
Scaunele si mesele din carton nu ma lasau sa imi dau seama de ce. Era plin. Toata lumea se uita la fata mea. Toata lumea imi vedea lacrimile. Dar doar doi dintre toata lumea, le si cunosteau.
Se uita la mine, se apropie cu sfiala si..
"Ce sa va aduc?"
(Eu sunt singura din lume care plange in atelier?)
"Un..ceai de menta."
"Nu avem ceai de menta."
Rad printre lacrimi si ii spun in pumn:
"Atunci orice ceai"
Era confuza.
"De..fructe? verde?"
"De fructe."
Nu-mi place ceaiul de fructe. De padure.
Nu l-am baut. L-am lasat sa se raceasca 40 de minute. Mi-am pus doua pliculete de zahar. Dar tot zaharul din lume nu mi-ar fi putut indulci ziua de azi. I-am spus si lui ca nu-mi mai place deloc "azi". Maine suna mai bine. Si mai..putin violent.
Si am tot plans. Primeam mesaje din partea care tocmai s-a prabusit.
Stii ce simti cand prabusesti pe cineva? Cand faci pe cineva sa sufere? Pai, cam asa am fost eu azi. Prabusita de doua ori.
Dar stii cum e sa faci pe cineva sa se prabuseasca pe jumatate-buna-dreptate? Sau poate..putin mai mult de jumate. Da. Mai mult de jumate.
Atunci, e si mai nasol. Ca nu poti sa plangi complet. Pentru ca ai nevoie si de lacrimile celuilalt ca sa se intregeasca momentul si sa se poata repara. Adica sa fie reparat de ambele parti. Ei bine, astazi am fost doar o parte. Si o parte nu e niciodata de ajuns. In nimic. Scuzele au fost de prisos, explicatiile la fel.
Asa ca s-a bagat in discutie ea care are impresia ca atunci cand ii sufera sufletul, poate rezolva tot. Si.. nu stiu ce a facut, sau cum a facut, dar intr-un final m-a linistit. Nu sunt atat de linistita precum voiam, dar.. nu mai sunt atat de zdruncinata ca astazi la amiaza. Cand m-au lasat genunchii si imi explodau tamplele de la atata presiune.
Am impresia ca sunt o folie. O folie transparenta. O perdea de celofan pe care o foloseste Dexter cand isi face dreptate singur. Si eu mi-am cam facut dreptate singura. Si pentru asta am primit o anestezie puternica azi. Am amortit toata si abia imi mai revin. Sper ca toate sa treaca repede. Sa pot sa nu-mi mai aplec capul in fata lumii la judecata.
Banuiesc ca ea, care e langa mine, se simte la fel. Poate mai transparenta decat mine
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Fixuri