Mai scrii inca?

Ma frustreaza intrebarea asta. Si nu stiu daca ma frustreaza pentru ca inca e boB-ul viu, sau daca ma frustreaza pentru ca nu fac mai multe eforturi ca sa il tin viu.

e 2016, boB-ule. Hai sa iti mai povestesc ceva despre viata mea. Clujul e aglomerat. Zilele trecute am alergat la 47 cu viteza luminii, insa era prea plin si am lasat usile sa se inchida. Pentru ca nu te poti inghesui intr-un loc unde nu este loc. Nu?
In casa e bine. Sunt singura, si uneori e bine, alteori de crunt. De cele mai multe ori e crunt. Dar macar, uneori, e bine. Holul e aglomerat in unele din zile, vecinii galagiosi, la 3 dimineata e cel mai liniste. E ora la care nu se impacheteaza flori, nu se asculta muzica de radio, e ora la care nu plang copiii si nu se platesc facturile jos la administratie. E ora la care copiii dorm bustean si copilul din mine ar vrea sa traiasca. Ar vrea sa se imbrace in salopeta galbena si sa-si ia bocancii maro, sa porneasca la drum. Si sa nu uite niciodata ghiozdanul.
Azi este una din zile in care am decis sa renunt. In capul meu, am renuntat la tot. In capul meu, acum, chiar daca e 3 dupa-masa, mi-am luat salopeta galbena si bocancii in picioare, m-am urcat la volanul unei masini cu combustibil nelimitat, fara bani in buzunar, cu o tona de sandvisuri in spate si am plecat. Poate spre Elizabethtown, poate as rata si eu ca Drew, placuta pe care scrie 60B. Ohhh, I AM Drew. I am exactly like Drew. Where are you, my Claire? Oh, uitasem. Am un altfel de Claire acasa.
Dar n-ar fi niciodata o Claire potrivit. Stiu ca suna asa dezacordat, dar pare ca nici nu mai trebuie sa-ti explic.


M-am suparat pe ei. Pe amandoi. Stiu ca nu ar trebui si ca asta e practic un lucru interzis, dar mi-e imposibil. Si tu, cel care mi-ai facut sufletul, stii ca asta nu e un lucru nou. Si ca are mai mult un deceniu vechime. Asta e tot ce trebuie sa stii, in esenta, ca sa poti intelege, boB-ule, cum uneori acasa, la 3 grade in casa si 18 afara, poate fi chiar confortabil. In casa, spun. In casa, cu doua pungi de chipsuri si fara sa mananci. Astazi nu mai are rost sa am grija de mine. Pentru ca astazi am renuntat, iti amintesti? Din cauza asta am renuntat, pentru ca motivele pe care le am sa continui, in acest moment, s-au facut foarte mici in ochii mei. Sper sa sfarsesc ca Drew, anyway.


Cum spuneam, e aglomerat la Cluj. Si varsta asta e aglomerata. Se intampla lucruri la care, frustrata fiind nu gasesc explicatie, in primul rand pentru ca nu mi se ofera, desi ceresc natanga printre isterii. Si in al doilea rand pentru ca se complica atat de tare niste lucruri care, acum cativa ani, nu pareau deloc a fi complicate si atat de teribile. Poate sunt teribilista eu acum. Si mi-a trecut vremea. Stiu ca e invechit sa iti povestesc problemele boB-ule, tu fara puterea de a transforma dorintele mele in realitate si fara puterea de a le rezolva. DAR, asa cum e si cu singuratatea la Cluj. Uneori...macar e bine. Imi explic uneori, ca sa mai reduc din teama si introversiune, ca unele lucruri de fapt sunt in regula si nu are rost sa ma aplec sa leg sireturile pentru toate. Insa, in toate lucrurile astea bune, SOMETIMES, ma simt atat e singur. Singur ca om. Nici macar singura. Si..nu as vrea sa-mi pun singura diagnostic, insa, pe zi ce trece simt ca am fost in alta viata un caporal in fruntea armatei. Am dat ordine si am luptat impreuna cu o gramada de prieteni pe care i-am numit "familie" ca sa doboram soldatii plini de sine care fac parte dintr-o alta lume. Si cum atunci mi-a mers atat de bine, s-a gandit cineva sa-mi arate si o alta parte a vietii. La fel de.. frumoasa.

In care.. sa fiu un caporal inchis. Singur. In care sa-mi pot numi prietenii familie, dar care, sa nu lupte intotdeauna cu mine pe acelasi front si care, sa nu aiba puterea sa ma ajute in fiecare situatie. Cum s-a intamplat inainte. Acum trebuie sa imi sterg singur sudoarea de pe fata, manecile-mi sunt murdare pana la cot, insa nu pentru ca ma lupt din rasputeri sa inving, ci de teama de a nu ma mai ridica de jos. Voluntar. De teama de a nu sta pe spate sa privesc cerul atunci cand in jurul meu totul piere.
De teama asta. De supravietuire. Pentru ca nu mai am in mine, ce candva ..ma intregea.



E aglomeratie la Cluj. Ti-am mai spus asta?