Lasa-ma sa-ti spun.

Eram vreo paişpe.  Nu stiu daca am numarat bine in intunecime, dar aproximez profund. Nu stiu daca sa neglijez cate o persoana, doua, care nu prea erau in mintea mea persoane. Am zis doua ca sa nu ma pierd cu firea si sa las una singura. Am glumit cu doua. Erau frumosi, toti. Pe cuvant. Nu mai judecati asa. Nu sunt rautacioasa. 
Pe ea, cea blonda si frumoasa, o stiam oricum. Adica..o stiam. De cunoscut mai este, insa. Langa mine, in dreapta mea, se simtea din plin extrovertitul cum palmuieste plictiseala si cartile. De joc. Era frumoasa. Extraordinar de frumoasa.. I-am vazut buclele si fata uniforma de personaj desenat intr-o lumina placuta. Imi mangaiau genele ochii in atata bucurie frumoasa. Insa nu voiam sa-mi stric obiceiurile. Am refuzat sa fiu killer (desi imi doream cu nerabdare sa pun mana pe cineva, sa fac doi ochi sa inteleaga ca lumea nu se invarte doar in sensul in care ii place). Am refuzat si politistul. Nu voiam neaparat sa fie ..totul aranjat, corect, si sters de praf. Imi doream ceva..ok. Si ok nu inseamna astea, deloc. Probabil ca era ok, poate era CRBL-ul meu prea inmuiat in hamei.

Dar ii vedeam ochii atat de tristi.. Pe langa Andreii, Stanislavii, Laviniile care erau prezenti si care incercau sa faca ceva din starea noastra molesita. Noi. Mi-am dat seama ca nu mai suntem noi. Brusc. Am inceput sa scriu mai sacadat, poate sunt asa si gandurile mele momentan. Nu trebuia sa imi spuna ce nu se aude corect in incapere. Nu trebuia sa imi spuna ce scaun nu e pus la locul lui, ce parte lipseste din apartamentul nou amenajat, pentru ca inca e nou. Pentru ca ii cunosc ochii intr-un mod disperat. Ii cunosc privirea lacoma dupa sentimente frumoase, dupa liniste si fericire. Simtea nevoia de implinire. Pacat ca noi 14, toti care respiram aerul acolo, toti care aveam mult prea multe ganduri ca sa ne putem intelege, nu am reusit sa il aducem aproape. Ii cunosc pupilele intunecate cand asteapta flamand iubire si "potrivire". Cand cerseste momente care il fac sa se simta el..el dintotdeauna.
Loveam sticlele de bere care parca erau goale. La fel ca inimile noastre. Poate cerem mult.. Poate ei nu stiu sa impartaseasca ce aveam noi..candva. Poate n-am stiut noi sa pretuim cand am avut destul, si n-am mai vrut sa luam cu noi in viitor ce odata ne facea fericiti. Printre atata iubire oferita de o singura inima, sarutari si gust de primavara, ii zaream privirea pierduta.

"Care e problema?"
"Pai o foarte mica parte din ea e ca..ma simt singur. Intr-atatia oameni."

Am inteles tot, nici macar nu trebuia sa intreb. Am fost stupid de stupida. Pentru ca mult mai mult decat as vrea, ii cunosc sufletul. Si pentru prima oara, astazi, 4 martie, la o masa de lemn cu 14 oameni langa mine, m-am simtit trista si goala. Nici nu mai era nevoie sa jucam adevar sau provocare.

"Stii ce as face acum? M-as uita la how i met your mother."

Am simtit in adancul sufletului cum ar vrea sa avem doua perne langa un colt si un episod de film preferat.

"Am popcorn acasa, si o punga dinaia mare de chipsuri de la Profi. Trebuie sa iesim la barul ala care seamana foarte tare. Maine. Hai sa iesim maine."

Parca ne-am fi inteles sa nu mergem in camin. Poate sunt naiva, dar in momentul ala l-am simtit cel mai aproape de mine, pentru ca voiam atat de mult sa il vad fericit. Si daca nu fericit, macar bucuros. Dar era atat de puternic sentimentul si capruii aia spuneau atat de multe incat m-am dat batuta. Si stiu si de ce am facut-o. Pentru ca nu suport ca lumea sa faca atata galagie in jurul meu cand trebuie sa mestec ceva. Ca mai apoi sa incerc sa pun piesele la locul potrivit. Si culmea, n-am fost nici doctor la Mafia.
M-am suparat atat de tare si parca simt si acum o urma de dezamagire. Si nici nu-i stiu cauza. Sau poate o stiu. Poate sunt asa pentru ca am incercat, noi doi, cu o gramada de suflete, sa legam ceva care sa ne satisfaca dorintele si poftele pe care noi nici nu apucam sa le avem candva, din cauza ca eram prea ocupati sa nu existe. Si reuseam atat de bine..

Ce vorbesc? Mai degraba sunt melancolica. Mi-e dor, un dor ce ma stinge, de centrul camerei A, de momentele care prindeau contur in ochii nostri atat de diferiti. Mi-e greu de dor, de povesti interminabile si ranjete pictate incontinuu pe tablouri care nici macar nu erau van Gogh.
Dar acum, ea care "nu are suflet", ei care "nu stiu contextul" si ea care "nu cunoaste toata povestea", am impresia ca nu sunt capabili sa intregeasca povestea. Si mi-e teama, foarte teama ca ramane pierduta undeva, intr-un loc in care nu ne mai putem intoarce decat cu amintirea. Si acest lucru pica foarte greu la stomac acum. Poate, ar trebui sa facem un pas in spate.

Sper ca maine, Baymax, al nostru Baymax, sa ne faca fericiti.


Am o serie de suflet. Priveste-le frumos. Stiu ca de unele poate nici nu-ti mai amintesti.

 (de asta habar n-am. le descopar in timp)  Se pare ca eram prin preajma neprogramat.

                                                                   Noi doi si-o skol. ah, si teoria conspiratiei.

                                                         

                                                                             Banca din centrul clasei.

                                                  Nu stiu cand ne-a tinut Cosbuc companie.

                                  Sper sa vezi asta ca si mie. Alb cu auriu, ca daca nu, ne suparam.
                                     Aici nu-ti spun ce faceam. Stiu ca iti amintesti perfect. Erai.. baymax, Shhhh.

And that.. is speechless.

You're my big brother and i love you.
And i miss those moments together like hell. :)

On a scale of 1 to 10, how would you rate your pain?